Pentru a zecea oară astăzi, catargele corăbiilor înalte apar în dreapta noastră. Parfumul pe care îl simt se schimbă, așa cum se întâmplă întotdeauna în acest punct. De la aerul răcoros si umed al unei după-amiezi scandinave de weekend, la mirosul portului, cu aroma fumului de grătar a zecilor de fast-food-uri la care se găsesc orice fel de carne sau pește, pe care le poți înghesui în niște pâine și le poți vinde unui fan al ciclismului înfometat.
Aceasta este lunga curbă spre stânga, care separă litoralul de casele colorate ale orașului, ce caracterizează acest frumos port vechi. Prima dată când am trecut pe aici, a fost într-un ritm destul de ușor, după doar 40 de kilometri parcurși. Trebuie să fi fost puțin după ora 11 dimineața. De următoarele șase ori am trecut pe lângă catargele care se balansau și greementul zgomotos, iar intensitatea era atât de mare încât îți dădeai seama că erau tot mai puțini cicliști după fiecare tură. Eram aproape 200 de dimineața; acum, la ultimele două sau trei ture foarte dificile ale acestui mic circuit deluros din Bergen, părea că am mai rămas vreo 60. Un oficial UCI începe să agite furios un clopot vechi de alamă, devin conștient de numărul 1 de pe spatele meu. Este patru după-amiaza și probabil mi-a mai rămas cam jumătate de oră ca și Campion Mondial UCI.
Cursa a fost foarte haotică.
Începusem ușor, ceea ce nu m-a deranjat. Nu mâncasem și nu băusem cum trebuie de câteva zile, de când am avut o problemă la stomac, într-un moment foarte nepotrivit, vineri, când eram acasă, la Monaco. Și apoi a urmat o săptămână de pauză de bicicletă din cauza unui virus gripal. Nu vreau să mă plâng de faptul că am fost bolnav, pentru că nu mi se întâmplă așa de des, dar a fost suficient ca în ultimele două săptămâni să nu am parte de pregătirea pe care ar fi trebuit să o fac pentru unul dintre evenimentele marcante ale calendarului de curse. Fusesem Campion Mondial UCI în ultimii doi ani și aveam toate șansele să pierd tricoul curcubeu UCI astăzi chiar dacă aș fi fost într-o stare de sănătate excelentă. Majoritatea oamenilor spuneau că circuitul va fi prea dificil pentru un ciclist pe care îl considerau un „sprintere care ar putea trece peste un deal”, mai degrabă decât un adevărat puncheur precum Julian Alaphilippe, Philippe Gilbert sau predecesorul meu ca și Campion Mondial UCI, Michal Kwiatkowski. De asemenea, credeau că voi fi prea bine clasat ca să reușesc pentru a treia oară, cu echipele mari fluierând „Nu ne vom lăsa păcăliți din nou”. În plus, cei din domeniu erau de părere că echipele mai mari vor doborî mica noastră trupă de frați din Slovacia, atunci când trebuia să controlăm cursa.
A avut loc o evadare încă de la început. Cursa a început într-un orășel mic, nu departe, apoi s-a instalat în aceste zeci de circuite din centrul orașului Bergen, port, malul mării, Salmon Hill. Multe dintre curse sunt o luptă disperată prima oară, pentru că toată lumea încearcă să se detașeze, dar sunt în mod inevitabil depășiți de cicliști mai puternici, însă, din fericire pentru stomacul meu tulburat, acest lucru nu s-a întâmplat. Are loc o evadare. A trecut. Pe când erau la zece minute distanță pe drum, noi restul, aproximativ 200 de oameni, am început să pedalăm un pic și atunci am început să mă simt din nou ca un ciclist.
Ar fi trebuit să fiu aici în ultimele zile. Plănuisem să mă alătur colegilor mei de echipă de la BORA – Hansgrohe pentru proba de contratimp pe echipe care avusese loc acum o săptămână. Contratimpul pe echipe este o ediție relativ nouă în registrul Campionatului Mondial de Ciclism UCI și este un pic ciudată în condițiile în care participi pentru echipa profesionistă pentru care participi de obicei, și nu pentru țara ta, cum este la orice alt eveniment mondial. Faptul că fluturi steagul patriotic în loc să porți o șapcă cu logo-ul unei bănci, al unei companii de biciclete sau al unui fabricant de hote de bucătărie, este ceea ce face Campionatele Mondiale mai atrăgătoare pentru fani. De asemenea, întrucât cursa se desfășoară pe un circuit și nu dintr-un punct în altul, face ca evenimentul să fie mai ușor de urmărit pentru fani, iar aceștia vin din toate colțurile lumii ca să strige, să susțină, să bea și – cum ar fi de dorit – să sărbătorească. Slovacii sunt foarte buni în toate aceste domenii.
BORA – Hansgrohe s-a afirmat în top 10 în absența mea, iar colegii mei de echipă slovaci se așteptau să participe fără mine și la cursa de șosea. Am tras de mine, m-am dat jos din pat și am zburat din Nisa ieri dimineață, petrecându-mi cea mai mare parte din cei 2500 km pe toaletă.
Eram destul de liniștit la linia de start; bucuros și sincer uimit de faptul că eram acolo. Când am trecut de linia de sosire pentru prima dată pe circuitul de la Bergen, m-am întors spre fratele meu, Juraj care pedala alături de mine, amândoi strălucitori în costumele noastre slovace de culoare albastru, roșu și alb. „Uită-te bine”, i-am spus. „Nu cred că vom vedea linia asta din nou”.
Ritmul constant mi-a prins bine, la fel ca și clima blândă. Acum un an, câștigasem acest titlu în căldura arzătoare din Qatar. Nu credeam că sistemul meu deshidradat va scăpa din nou; Norvegia a fost mult mai primitoare.
M-am afundat în mijlocul grupului. Erau din ce în ce mai puțini pe măsură ce cursa continua. Campionatele Mondiale UCI au întotdeauna o rată ridicată a abandonului din mai multe motive. Unul: multe națiuni trimit cicliști pentru a avea suficienți participanți ca să își păstreze puterea și să se asigure că nu își vor pierde aceste locuri în următorii ani. Doi: mulți cicliști sunt acolo pentru a controla, pentru a urmări sau pentru a evada în prima jumătate a cursei pentru șefii lor, iar aceștia își îndeplinesc rolurile înainte ca acțiunea propriu-zisă să înceapă. Trei: este o cursă cu adevărat foarte lungă – 267 de kilometri în 2017 – la sfârșitul unui sezon lung și trebuie să treci de multe ori pe lângă zonele de primire și de asistență. Simți că ghidonul tău începe să se ghideze singur, atracția magnetică crescând cu fiecare tură. S-ar putea să vezi chiar și hotelul în care ești cazat, pe traseu.
A fost destul de constant până pe la ultimele cinci ture. Apoi, băieții olandezi au ajuns cu toții în față și atmosfera a devenit destul de incomodă. Țările de Jos aduc mereu la Mondiale un număr parcă infinit de cai puternici, iar dacă ești în grup și vezi în jur zeci de musculoși de 80 kg înalți de doi metri, în tricouri portocalii, este timpul să respiri adânc și să strângi din dinți. Îți vine în minte semnul de legare a centurilor de siguranță. Și știi că o să devină anevoios.
Cartea Sagan. Lumea mea poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
0,0 rating
ISBN-10: 1722113529
ISBN-13: 9781722113520
Goodreads: 41211635
Author(s):Publisher:
Published: //
Fragmentul zilei – 9 octombrie 2020: Sagan. Lumea mea – Peter Sagan, John Deering