▫ 1. ▫
Fugarul ▫
In Sudetenland (Regiunea Sudetă din Cehia), se întind de la sud la nord munţii Regorisk cu vârfuri largi rotunjite, acoperite cu păduri de conifere. Printre aceşti munţi, situaţi aproape în centrul Europei, există astfel de colţuri izolate în care nu se ştie nimic de tumultul evenimentelor lumii. Ca şi coloanele maiestuoase ale templelor gotice, trunchiurile pinilor se ridică formând o boltă de un verde închis. Coroanele lor sunt atât de dese încât, chiar şi într-o zi de vară strălucitoare, în aceste păduri montane este un continuu amurg, numai ici şi acolo, străpungând cupola verde, apare câte o raza îngustă ca de aur a Soarelui. Pământul este acoperit cu un covor atât de gros de ace de pin, încât aici piciorul păşeşte fără nici un zgomot. Nici un fir de iarbă, nici o singură floare nu poate răzbate prin acest strat gros. Nu se găsesc în astfel de locuri nici ciuperci şi nici fructe. Puţini locuitori are o astfel de pădure. Ocazional, zboară, oprindu-se pe o creangă câte un corb tăcut. Şi dacă nu există ciuperci, fructe de pădure, păsări, animale: nici oameni nu pot fi văzuţi aici. Numai poienile şi mlaştinile, ca nişte oaze, însufleţesc monotonia maiestoasă şi sumbră a pădurii. Vântul montan vâjâie prin acele coniferelor umplând pădurea cu o melodie deprimantă.
Mai jos, la poalele munţilor, oamenii trăiesc în sate, lucrează în fabrici de cherestea, în mine sau se ocupă cu o agricultură sărăcăcioasă. Dar aici, la înălţime, nici chiar săracii nu vin după vreascuri: calea este prea grea şi lungă. Şi nici chiar bătrânul pădurar Moritz Veltman însuşi nu ştie ce şi de cine păzeşte.
— Eu păzesc vrăjitoarele din vechiul castel, – spune uneori cu un zâmbet bătrânei sale Bertha, – asta e toată munca.
Nimeni nu s-a încumetat să viziteze pădurea de pe vârful muntelui, unde se află ruinele unui vechi castel. Unul dintre turnurile sale este încă bine conservat, dar de mult timp n-a mai fost locuit. De acest castel, cum se întâmplă de cele mai multe ori, au fost asociate legende care au trecut de la o generaţie la alta. Locuitorii satelor înconjurătoare acestei regiuni îndepărtate erau convinşi că în ruinele vechiului castel trăiesc vrăjitoare, fantome, vampiri, vârcolaci şi alţi necuraţi. Rareori curajoşi îndrăzneau să se apropie de castel sau călători neştiutori care veneau accidental la castel, jurau că au văzut umbre care se mişcau la ferestre şi au auzit vaietele sfâşietoare ale copiilor nevinovaţi răpiţi şi ucişi de vrăjitoare pentru vrăjitoriile lor. Unii chiar au susţinut că au văzut aceste vrăjitoare care alergau prin pădure spre castel sub formă unor lupi albi cu cu fălcile pline de sânge.
Toate aceste poveşti erau crezute orbeşte. Ţăranii au încercat să se ţină cât mai departe posibil de acest loc teribil şi necurat. Dar bătrânul Moritz, trecut prin ciur şi prin dârmon, pe care soarta îl aruncase în acest colţ sălbatic, nu-şi credea aceste basme, nu se teme de vrăjitoare şi se străduia să treacă neînfricat pe lângă castel în timpul raidurilor sale de pădurar. Moritz ştia bine că noaptea nu copiii speriaţi de vrăjitoarele teribile ţipă ci bufniţele; pe de altă parte, fantomele care aprind o imaginaţie înfricoşată sunt create de jocul luminii şi al umbrelor Lunii. Bertha nu credea în explicaţiile lui Moritz şi îi era frică pentru el, dar bătrânul râdea de temerile ei.
Mai era un om care ignora poveştile despre vrăjitoarele vechiului castel: tânărul ceh Joseph Hanka. Când germanii au ocupat şi anexat Sudetenland-ul, el a fost trimis într-un lagăr de muncă forţată. Hanka a fugit din lagăr şi a rătăcit prin munţi timp de câteva zile, găsind un adăpost temporar în turnul rămas în picioare al Castelului vrăjitoarelor. Cunoscând groaza superstiţioasă a locuitorilor din jur în acest loc, el se simţea aici în siguranţă. Foamea l-a forţat să rătăcească prin pădure în căutarea hranei, dar pădurea nu putea să-l hrănească iar vlaga a început să-l părăsească pe tânăr. Odată, când se odihnea lângă mlaştină, complet epuizat, a dat peste el Moritz Veltman. Bătrânul pădurar l-a întrebat cu voce aspră pe tânăr cine era şi ce făcea acolo. Joseph s-a uitat la pădurar şi a decis că acest bătrân nu era un om rău, deşi îl chestiona într-un mod atât de sever. Şi Hanka, ezitând puţin, a început să-şi spună povestea lui simplă. După ce ascultă această poveste sinceră, pădurarul a căzut pe gânduri. Hanka nu se înşelase: bătrânul Moritz avea o inimă bună.
— De ce trebuie să te prăpădeşti aici? – a spus în cele din urmă Moritz.
— Vino cu mine, bătrâna mea va găsi o bucată de pâine şi pentru tine.
Acest lucru a fost spus pe un ton atât de blând, părinteşte, încât Hanka, fără ezitare, îl însoţi pe Moritz.
Familia Veltman locuia singură. Fiul lor a murit în copilărie, iar fiica lucra într-o fabrică din Brno. Bătrâna Bertha l-a primit bucuroasă pe Hanka. Astfel, Iosif a devenit, în mod neaşteptat, un membru al familiei Veltman. Berta îl îngriji ca pe fiu ei, ascultă cu lacrimi în ochi şi indignare povestirile lui Iosif despre viaţa grea din lagărul de muncă, despre cruzimea noilor stăpâni. Joseph s-ar fi simţit complet fericit cu aceşti oameni simpli şi amabili dacă nu l-ar fi măcinat gândul că îi împovărează luându-le din hrana de la masa lor sărăcăcioasă. Adevărat, el o ajuta pe Bertha în munca casnică, dar acest lucru nu i s-a părut suficient. Şi, uneori, pleca în pădure pentru a completa rezerva de lemne şi vreascuri pentru iarnă. Temându-se pentru el, Bertha încerca să-l convingă pe Iosif să nu părăsească casa. El i-a promis să nu coboare la oamenii de la poalele muntelui şi să nu se apropie de castelul groaznic. Ultima promisiune el, cu respectul datorat bătrânei, nu a respectat-o cu stricteţe.
Astfel, odată, când deja se înnopta, a trecut pe lângă ruine cu o grămadă de vreascuri. În pădure se făcuse deja întuneric, dar în poiana din jurul castelului era o lumină difuză. O ceaţă stranie şi întunecată se ridica de pe ruine. Silueta turnului se contura clar pe cer, iar Joseph privind cu atenţie la acest turn rotund şi înalt aproape că a strigat de uimire.
▫ 2. ▫
Locuitorii misterioşi ▫
In fereastra îngustă a turnului, Joseph a văzut o lumină slabă şi o umbră ce se mişca. Hanka nu credea în fantome şi totuşi simţi că-l străbate un fior de gheaţă prin şira spinării. Lumina palidă şi umbra cuiva au apărut şi în fereastra următoare. În turn, cineva mergea cu o luminare sau o lampă. Tânărul se retrase involuntar în desiş, unde era deja întuneric, şi continuă să privească. Curând observă un fum albastru, care se ridica deasupra acoperişului turnului. „Vrăjitoarele îşi prepară licoarea magică”, ar fi spus un ţăran superstiţios. Dar pe Hanka vederea vederea acestui fum îl linişti. Bineînţeles, cineva a venit în turn şi îşi pregăteşte cina. Dar cine să fie? Braconieri? Aici nu era vânat. Contrabandişti? Graniţa era departe. Poate fugari, ca şi el? Aceasta părea cel mai probabil.
Hanka a decis să nu-i spună bătrânei despre descoperirea lui, pentru a n-o îngrijora. Dar totuşi Moritz trebuie să vorbească. Pădurarul ar trebui să ştie ce se petrece pe domeniul său.
Apropiindu-se de casă, Hanka îl întâlni pe Veltman cu o armă pe umăr şi un câine care îl însoţea întotdeauna în inspecţiile sale.
— Voi vizita împrejurimile turnului în seara asta, a spus Veltman, şi mâine dimineaţă voi merge la castel. Trebuie să ştiu cine s-a stabilit acolo.
Hanka s-a oferit să-l însoţească, dar Moritz nu a admis.
— Să fiu cel puţin pe aproape, nu departe de tine, să te ajut dacă ai nevoie de, a propus Joseph. Moritz a fost de acord cu asta.
— Dar să vii numai dacă este absolut necesar.
A doua zi dimineaţa, Hanka se afla deja la postul său de pază, urmărindu-i pe Moritz, care se îndrepta cu paşi siguri prin poiană spre turnul rotund. Bătrânul a spus că noaptea a fost liniştită. Nici bufniţa nu a ţipat când au simţit prezenţa oamenilor. Până noaptea târziu a pâlpâit lumina la ferestre, apoi s-a stins şi totul s-a liniştit. Ce se aştepta Moritz să întâlnească?
Bătrânul pădurar a dispărut în spatele ruinelor alăturate turnului rotund.
Câteva minute mai târziu, Veltman s-a întors şi a spus tot ce văzuse. Când a bătut în uşă, care se vedea că fusese reparată, a ieşit un bătrân servitor. Veltman i-a explicat cine este şi de ce a venit. Servitorul a mormăit: „Aşteptaţi”, şi a închis uşa. Curând a apărut din nou şi i-a înmânat lui Veltman o notă. Veltman a recunoscut scrisul proprietarului Brock, care deţinea pădurile şi minele din jur. Brock confirma că persoanele s-au stabilit în castel cu permisiunea lui. El cerea să nu deranjeze şi să nu fie un obstacol în calea acţiunilor lor.
Acest înscris, evident, a fost dat chiriaşilor în avans. Cine sunt, de ce s-au stabilit, Brock nu a considerat necesar să spună.
— Eu mi-am făcut treaba, – a spus Moritz, întorcându-se acasă cu Joseph.
— Domnul Brock mi-a ordonat să nu deranjez chiriaşii. Deci nu trebuie să-i deranjez. Să-i lăsăm să trăiască aşa cum doresc. Dar ce înseamnă „să nu obstrucţionezi”?
— Evident, li se dă libertate de acţiune aici: să vâneze, să taie lemne sau să facă altceva ce vine în minte, a spus Hanka.
— Toate acestea sunt ciudate, – a spus Veltman.
— Da’, treaba noastră este să executăm şi nu să comentăm.
Au mai trecut câteva zile. Veltman s-a prefăcut că nu mai bagă în seamă castelul. Cu toate acestea, trecând pe lângă el, privea turnul rotund. Hanka, din adâncurile pădurii, de asemenea adeseori urmărea ce se mai petrece în vechiul castel.
Locuitorii săi duceau o viaţă izolată: nimeni nu venea la castel, nimeni nu pleca de acolo. Doar o singură dată, în zori, Veltman observă cum un avion mic, fără coadă, asemănător cu un liliac, a zburat până la castel, a lăsat ceva să cadă între ruine, apoi în câteva minute s-a înălţat şi, în zigzag, a dispărut în spatele pădurii. Şi Hanka observă nişte fire pe acoperişul turnului, nişte plase care nu mai fuseseră acolo.
A doua zi după ce instalaţiile misterioase au apărut pe acoperişul turnului, Hanka a fost martorul unui fenomen extraordinar.
Toate aceste mistere atrăgeau atenţia oamenilor. Această curiozitate provine în parte dintr-un sentiment de auto-conservare: incomprehensibilul ne poate ameninţa cu surprize neplăcute. În plus, viaţa lui Hanka era foarte monotonă. Nu e de mirare că ruinele castelului prezentau un mare interes în el, iar Hanka îl urmărea ore întregi, ascunzându-se în desişul pădurii. De data asta a stat la postul său de observare.
Era o noapte de vară întunecoasă, caldă şi liniştită. Cele două ferestre ale turnului rotund erau luminate. Dar astăzi erau mai luminate ca de obicei. Locuitorii castelului se părea că aveau iluminat electric.
Sub acoperişul turnului se căsca gaura mare şi întunecată a unei ferestre. Această fereastră nu avea rame. Probabil, nu aparţinea spaţiului locuit. Totuşi, această fereastră întunecată a atras atenţia lui Joseph. Urechea lui sensibilă captă nişte sunete ce păreau să iasă din această fereastră… Ceva ca o voce înăbuşită… Un zgomot neclar, o pârâială, o zbârnâială… Şi dintr-o dată, la fereastră apăru o minge de foc strălucitoare de dimensiunea unui măr mare. Ca în lumina fulgerului, trunchiurile pinilor fură luminate puternic. Mingea de foc a zburat prin gaura ferestrei şi s-a oprit în aer, ca şi cum ar fi fost indecisă încotro s-o apuce. Apoi se îndepărtă încet de turn în linie dreaptă, zbură câţiva zeci de metri şi începu să se întoarcă spre dreapta, pornind cu toată viteza spre un pin bătrân şi singuratic. Mingea s-a apropiat de copac, a glisat de-a lungul unei crengi, pe care o fărâmiţă, şi cu o pocnitură asurzitoare a lovit trunchiul pinului. Pinul s-a despicat şi s-a aprins imediat, înconjurat de fum şi abur. Prin fereastra turnului izbucni un strigăt triumfător şi apăru capul unui bătrân cu părul cenuşiu vâlvoi, luminat de flacăra roşie a pinului care ardea.
„Iată cine sunt locuitorii castelului!” – gândi Hanka. – „Persoane periculoase. Ei pot ucide un om care trece prin apropiere sau pot da foc pădurii. Şi Brock, în nota sa, i-a ordonat lui Moritz «să nu obstrucţioneze». Ordin ciudat, oameni ciudaţi, activităţi ciudate…”
▫ 3. ▫
Întâlnire în pădure ▫
Vârfurile pinilor vâjâiau. Dar în pădure aerul, saturat cu mirosul acelor de pin, era imobil. Hanka se îndreptă spre poiana mlăştinoasă scăldată în lumina Soarelui. De acolo se auzeau voci feminine. Era cu totul neobişnuit: castelul vrăjitoarelor nu era departe iar oamenii nu veneau până aici. Hanka a grăbit pasul, încercând totuşi să se furişeze prin spatele trunchiurilor.
Lângă un copac doborât de furtună, Hanka a văzut două femei: o bătrână în rochie gri şi o tânără în negru. Bătrâna era aşezată pe pământ şi suspina. Fata încerca să o ridice. Lângă ele era un coş. Privindu-le hainele, Hanka şi-a dat seama că nu erau două ţărănci. Dar de unde să vină aici orăşenii? Nu mai era timp pentru cugetări. Bătrâna avea nevoie de ajutor, iar tânăra femeie părea atât de firavă. Hanka, fără să se gândească la el însuşi, se grăbi să se apropie de femei.
— Sunteţi bolnavă sau rănită? Vă pot ajuta cu ceva? – s-a adresat el bătrânei în limba cehă.
Ambele femei îl priveau cu uimire. Hanka şi-a repetat întrebarea în limba germană, examinând în acelaşi timp cu atenţie femeile. Bătrâna, cu părul sur, cu un nas coroiat, cu gură fără dinţi şi o bărbie proeminentă, era înfricoşătoare ca o vrăjitoare. Dar tânăra fată îi părea lui Hanka ca o prinţesă de basm, aflată sub puterea unor vrăji rele. Rochia neagră scotea în evidenţă paloarea chipului ei tânăr şi trist.
— Când o persoană are un picior schilod, desigur, are nevoie de ajutor, – se răsti bătrâna molfăind cuvintele printre gingii.
— Vă voi ajuta!
— Joseph a ridicat cu uşurinţă bătrâna şi, sprijinind-o cu mâna o întrebă: – încotro mergem?
— Oh, gemu bătrâna, sprijinindu-se cu nădejde de braţul lui Hanka.
— Unde? Acasă, desigur, la castel.
„într-adevăr, – gândi Hanka, – unde poate să locuiască o astfel de vrăjitoare dacă nu în Castelul vrăjitoarelor?”
Când au ajuns în poiana din faţa castelului, Hanka văzu la fereastra turnului capul bătrânului, acela care se privea pe fereastră în acea seară când „mingea” a distrus piniul. Faţa bătrânului trăda preocupare. Probabil că era îngrijorat de absenţa îndelungată a femeilor. Apoi, bătrânul a dispărut de la fereastră. Curând, un alt bărbat, purtând un şorţ albastru, a ieşit din castel. În tăcere, o luă pe bătrână de mână, îndepărtându-l pe Hanka.
— Vă mulţumesc foarte mult! – spuse recunoscătoare fata.
Privind-o lung, Hanka plecă să-l caute pe Moritz pentru a-i spune despre întâlnire.
— Probabil asta ne va aduce necazuri, – a spus bătrânul pădurar.
Din acea zi, pădurea şi vechiul castel au dobândit un interes nou pentru Hanka. A început să urmărească turnul cu şi mai multă atenţie. De câteva ori, seara târziu şi noaptea, a putut să vadă mingi de foc care zburau prin fereastră. Uneori se spărgeau în aer, alteori zburau undeva departe peste vârfurile copacilor, câteodată cădeau la pământ cu o pocnitură puternică şi foarte rar ajunau la marginea pădurii unde loveau copacii ca o lovitură de fulger. După cum se vedea, bătrânul care lansa fulgerul sferic se străduia să facă acest lucru cât mai bine, dar nu-l asculta de fiecare dată şi doar ocazional ajungea la ţintă. Odată ce fulgerul globular atingea ţinta, aceasta se aprindea fiind cât pe ce să dea foc la pădure. Cu toate acestea, acest foc de artificii periculos s-a oprit brusc.
Iosif rătăcea prin pădure cu speranţa să reîntâlnească fata tristă cu rochie neagră, deşi el nu i-a mărturisit că vrea s-o revadă. Poate că această fată, de fapt, ca într-un basm, se afla în stăpânirea forţelor răului şi aşteaptă eliberatorul ei.
Speranţa lui Hanka s-a împlinit: câteva zile mai târziu a întâlnit din nou în pădure fata şi bătrâna.
Fata îi zâmbi ca unui prieten, şi chiar femeia bătrână şi urâtă îşi afişă un zâmbet pe faţa ei încreţită. Au început să vorbească.
Bătrâna, care se numea Martha, a început să-l întrebe pe Joseph unde locuia. Hanka, din prudenţă, a spus că este fiul pădurarului. Femeia îl privi chiorâş, era evident că nu prea avea încredere în cuvintele lui Joseph.
— Şi ce faci aici? Rătăceşti şi asculţi cum vuieşte pădurea? Cam puţină treabă pentru un astfel de om curajos, – a spus ea.
— Acum în oraş nu se găseşte uşor un loc de muncă, – răspunse Joseph evaziv.
— De munca se găseşte peste tot şi întotdeauna, dar numai de cei ce caută stăruitor. Iar tu, după câte văd, eşti din cei ce se nasc cu cămaşă pe ei, – răspunse bătrâna.
— Dar iată, apropo, avem nevoie de un om la castel. Cum ai fi tu, tânăr, sprinten. De ce nu vii la noi să munceşti în loc să pierzi vremea rătăcind prin pădure? Eu, de fapt, văd totul. Nu te uita că sunt o bătrână. Am ochi de jder.
— Şi se uită stăruitor, ca şi cum l-ar fi străpuns pe Iosif cu privirea.
Cuvintele bătrânei, oferta ei neaşteptată, îl încurcă pe Hanka. Stătea tăcut cu capul plecat.
— De ce ai tăcut? – nu renunţă bătrâna. Îşi puse mâna uscată cu degetele ca nişte ghiare pe umărul lui Hanka şi, uitându-se în ochi lui, spuse cu voce şoptită, aşa cum vorbesc conspiratorii:
— Nu-ţi fie frică. Nu te teme de nimic.
Nu suntem oameni curioşi. Dacă vei lucra bine, te vom proteja, dacă va fi necesar. Şi vei fi mulţumit de plată. Nu sta toată viaţa în spinarea altcuiva!
Hanka chiar tresări. Această bătrână Martha era ori o femeie foarte inteligentă, isteaţă, sau a aflat cumva despre el. În ambele cazuri, refuzul său îl va face doar rău. Şi apoi, era o descriere exactă a situaţiei grele în care se afla. Nu se putea bucura la nesfârşit de ospitalitatea lui Veltman!
Şi totuşi Hanka nu se putea decide. Ridică capul şi se uită la fată de parcă o întreba, dorind să găsească răspunsul în ochii ei. Aceşti ochi ca albăstrelele se uitau la el trist, dar cu atenţie şi parcă îngrijoraţi.
„Nu vrea să-şi asume responsabilitatea, dar se pare că nu va fi neplăcut pentru ea dacă îmi dau consimţământul”, aşa şi-a explicat Joseph răspunsul tăcut al fetei.
Şi bătrâna părea să-i citească gândurile. Întorcând capul spre fată, spuse:
— Şi Nora se va plictisi mai puţin.
— Trebuie să mă mai gândesc, răspunse ezitant Hanka.
— Poftim de te gândeşte, – spuse Martha, zâmbind cu gura fără dinţi.
— Mâine la prânz te vom aştepta în acest loc.
Cartea XXX poate fi cumpărată de la:
- elefant.ro
- libris.ro
- cărturești.ro
- Librăria Delfin
Citate, Fragment, Fragmentul zilei, carte, cărți, literatură, fragmente, fragmente cărți, fragmente din cărți, citat, citatul zilei, citate din cărți,
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – xx.xx.xxxx: Castelul vrăjitoarelor – Aleksandr Romanovici Beleaev
Alte titluri XXXXXX.